Povestea orasului meu Simeria - Capitolul 1.2. Începuturile locului. Piski în documentele Evului Mediu

 Continuăm proiectul „Povestea orașului meu – Simeria” cu un nou capitol dedicat istoriei locului în care s-a format orașul de astăzi.

În această parte sunt prezentate documente, informații și contextul istoric al epocii, pentru a înțelege cum a început să se contureze așezarea cunoscută în trecut sub numele de Piski.

    Textul este însoțit de fotografii istorice restaurate și de imagini de reconstituire realizate pentru a reda cât mai clar atmosfera acelor vremuri.

Capitolul 1.2. Începuturile locului. Piski în documentele Evului Mediu

După veacurile tulburi ale migrațiilor, când popoare diferite au trecut peste aceste locuri asemenea furtunilor de vară, istoria începe din nou să prindă contur în documente scrise.

Pentru prima dată, satul care avea să devină mai târziu parte a orașului Simeria apare menționat în izvoarele medievale în anul 1276.

În acea vreme, Transilvania făcea parte din Regatul Ungariei, iar administrația și documentele oficiale erau redactate în limba latină. Într-un astfel de document apare numele „Terra episcopalis Pyspuki”, o denumire care arată că așezarea era legată de domeniul episcopal.

De-a lungul timpului, numele satului apare în diferite forme în documentele medievale. În secolul al XIV-lea este întâlnită forma Pispiky, iar mai târziu se stabilizează forma Piski, numele sub care localitatea va fi cunoscută timp de secole.

Satul era mic și aproape neînsemnat în ochii marilor puteri ale vremii. Nu avea ziduri de cetate și nici târguri importante. Dar avea ceva ce nu se schimbă ușor în istorie: poziția locului.

Piski se afla într-un punct de trecere între văile râurilor Mureș și Strei, într-o zonă unde drumurile naturale se intersectau. Călătorii care veneau dinspre Deva sau dinspre Hunedoara trebuiau adesea să treacă pe aici pentru a ajunge mai departe spre vest, către câmpiile Banatului sau spre orașele din valea Mureșului.

În Evul Mediu, aceste drumuri erau simple căi de pământ, străbătute de negustori, de căruțe încărcate cu mărfuri, de mesageri ai nobililor sau de cete de soldați. Uneori drumul era liniștit, iar alteori devenea scena unor evenimente mai puțin pașnice.

În jurul acestor drumuri au apărut treptat locuri de popas: câteva gospodării, cârciumi pentru călători și mici puncte de trecere peste ape. Podul peste Strei sau vadurile Mureșului au făcut din Piski un loc cunoscut pentru cei care străbăteau regiunea.

Viața satului era însă simplă. Oamenii trăiau din agricultură, din creșterea animalelor și din munca pământului fertil din lunca râurilor. Casele erau construite din lemn și lut, iar acoperișurile erau adesea din paie sau șindrilă.

Peisajul era dominat de câmpuri, de pășuni și de apele care curgeau liniștit prin vale. În depărtare, Măgura Uroiului se ridica asemenea unui turn de veghe natural peste lunca Mureșului, așa cum făcuse și cu multe secole înainte.

Astfel, în documentele Evului Mediu apare pentru prima dată numele Piski, un sat mic, dar așezat într-un loc care avea să devină, peste veacuri, unul dintre nodurile importante de circulație ale Transilvaniei.

Istoria lui nu era încă una spectaculoasă. Dar locul avea deja toate elementele care urmau să-i schimbe destinul: drumuri, ape și oameni care nu au părăsit niciodată aceste meleaguri.  Iar povestea merge mai departe.

Un sat mic, aproape neînsemnat pentru marile imperii, dar încăpățânat în a rămâne pe harta timpului.  Iar povestea lui abia începea.

Legenda numelui

Originea numelui Simeria rămâne până astăzi un subiect discutat de istorici.

În documentele medievale apare constant forma Piski, numele maghiar al localității. Dar tradiția locală păstrează și o altă poveste.

Bătrânii locului spuneau că, cu mult înainte ca aceste pământuri să fie pomenite în actele regale, pe un dâmb de lângă râu ar fi existat o mică mănăstire de călugărițe, numită Szent Maria – Sfânta Maria.

 

În timp, numele ar fi fost rostit tot mai des de oamenii din jur, iar pronunția lui s-ar fi schimbat. Din Sancta Maria ar fi devenit Sânmăria, iar mai târziu Simeria.

Istoricii nu au găsit încă dovezi care să confirme această legendă. Zidurile acelei mănăstiri nu au fost descoperite, iar documentele medievale nu o menționează clar.

Dar poveștile nu trăiesc doar în arhive.

Ele trăiesc și în memoria oamenilor.

Iar uneori legenda și istoria merg împreună, fiecare păstrând câte o parte din adevăr.

Se spune că în serile liniștite de vară, când ceața se ridica de pe lunca Streiului și clopotele satelor din jur băteau rar, bătrânii își aminteau de acea mănăstire pierdută. Nu mai știau exact unde fusese ridicată – unii spuneau pe un dâmb aproape de râu, alții mai sus, spre locul unde câmpul începe să urce ușor către dealuri.

În poveștile lor apăreau câteva chilii din piatră și lemn, o bisericuță mică și o grădină în care călugărițele cultivau plante de leac. Călătorii care treceau pe drumul vechi se opreau uneori acolo pentru apă sau pentru un sfat, iar maicile îi primeau în liniște, fără să întrebe prea mult.

Anii au trecut, iar locul acela s-a pierdut în timp. Poate a fost părăsit, poate a fost distrus de războaie sau de focuri. Pământul a acoperit urmele zidurilor, iar iarba a crescut peste ele.

Dar numele a rămas.

Oamenii din satele din jur au continuat să vorbească despre locul acela ca despre „Sânmăria”. Așa cum pietrele din râu sunt șlefuite de apă, și numele s-a schimbat încet în vorbirea oamenilor. Din Sânmăria s-a auzit tot mai des Simeria.

Bătrânii din Piski, când voiau să-și potolească nepoții neastâmpărați, le povesteau despre clopotul de argint al mănăstirii Szent Maria. Legenda spune că, în fața unei mari invazii – unii zic a tătarilor, alții a turcilor – maicile au coborât clopotul în albia Streiului, legându-l de rădăcinile unui stejar secular, pentru a nu cădea în mâini păgâne.

Mănăstirea a ars, iar maicile s-au risipit, dar numele locului a rămas lipit de buzele oamenilor ca o pecete. N-au mai putut să-i spună doar Piski, căci pământul era sfințit. Așa a apărut Simeria. Iar cei care au urechea aplecată spre tainele lumii spun că, în nopțile de Sânziene, dacă te așezi pe malul râului și asculți cu luare-aminte, sub clipocitul apei se mai aude încă vibrația stinsă a clopotului de argint, chemând lumea înapoi la vechiul nume de Sânmăria.”

Pe un prag de piatră tocită, scoasă cine știe când din zidurile unei vechi vile romane și așezată acum la poarta unei gospodării din Piski, stătea Moș Avram. Era un om uscat, cu fața brăzdată ca pământul după arătură și ochi de culoarea râului atunci când se liniștește după ploaie.

Moș Avram nu era doar cel mai bătrân om din sat; era „păstrătorul”. În traista lui de lână, pe care o purta mereu la șold, nu ținea doar pâine și sare, ci și povești pe care alții le uitaseră de mult. El era cel care știa că drumul pe care călcau vitele era, sub straturile de praf, calea împărătească a legiunilor de demult.

Când soarele începea să coboare spre culmile de peste Mureș, tinerii se adunau uneori în jurul lui. Avram nu le vorbea despre date și hrisoave — pe care oricum nu le-ar fi înțeles — ci le vorbea despre glasul locului.

— Vedeți dâmbul acela unde se joacă aburii serii? întreba el, arătând cu ciomagul de corn spre lunca Streiului. Acolo, sub rădăcinile sălciilor, dorm maicile.

Apoi, vocea îi scădea, devenind un foșnet:

— Nu-i spuneți doar Piski. Piatra e mută, dar numele de Sânmăria e viu. E ca un descântec care ține satul legat de cer. Eu am apucat bătrâni care au văzut flăcările de la pod, când oamenii lui Horea au jurat că n-or mai plăti cu sudoare setea nobililor. Amintirea aia încă arde, dacă știi unde să pui mâna pe inima pământului.

Poate că adevărul istoric se ascunde încă sub pământ, așteptând să fie descoperit. Sau poate că nu va fi găsit niciodată.

Dar uneori istoria unui loc nu se păstrează doar în documente.

Ea trăiește în povești, în nume și în felul în care oamenii își amintesc trecutul.

Răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan

La sfârșitul secolului al XVIII-lea, Transilvania era un teritoriu marcat de tensiuni sociale puternice.

Majoritatea populației românești trăia în condiții grele, fiind supusă obligațiilor feudale și numeroaselor taxe impuse de sistemul nobiliar al epocii. Țăranii erau obligați să muncească pe domeniile nobililor, să plătească dări și să respecte restricții care le limitau libertatea.

Nemulțumirea crescuse de ani de zile.

În 1784, aceste tensiuni au dus la izbucnirea uneia dintre cele mai mari răscoale țărănești din Transilvania, condusă de Horea, Cloșca și Crișan.

Răscoala a cuprins o mare parte a Munților Apuseni și a zonelor din jur, iar ecoul ei a ajuns și în valea Mureșului și în zona Simeriei.

 

Documentele vremii consemnează că în apropierea podului peste râul Strei, răsculații au incendiat câteva cârciumi aflate pe drumul comercial. Aceste locuri erau frecventate de călători și negustori și reprezentau puncte importante pentru controlul circulației.
   Podul peste Strei avea atunci o importanță strategică.
   Pe acolo treceau drumurile care legau regiunea Hunedoarei de valea Mureșului, iar cine controla acest punct controla și circulația din zonă.
   Incendierea cârciumilor nu a fost doar un gest de revoltă, ci și o acțiune menită să întrerupă rutele comerciale și să slăbească autoritatea locală.
   Aceste evenimente arată că satul Piski, deși mic, era conectat la marile mișcări sociale ale epocii.
   Liniștea aparentă a satului ascundea de fapt legături cu lumea largă și cu istoria care se scria în acei ani tulburi.
   În acea toamnă a anului 1784, vestea răscoalei a ajuns în valea Streiului purtată de oameni grăbiți și de zvonuri rostite pe la porțile satelor. Se spunea că țăranii din munți s-au ridicat împotriva stăpânilor, că au lăsat plugurile și au luat în mâini furci, coase și topoare.
   Drumul care trecea pe lângă Piski nu mai era doar o cale de negustorie. Pe el apăreau tot mai des cete de oameni obosiți, dar hotărâți. Unii mergeau spre munți, alții coborau dinspre Apuseni cu vești despre lupte, despre sate ridicate și despre nobilimea care fugea speriată.
   În apropierea podului peste Strei, unde se adunau de obicei căruțele negustorilor și unde călătorii își odihneau caii la cârciumi, într-o seară s-a ridicat fum gros spre cer.     Flăcările au cuprins acoperișurile de șindrilă ale cârciumilor, iar lumina lor roșiatică s-a reflectat în apa râului.
   Pentru oamenii locului, acea noapte a rămas mult timp în amintire. Nu era doar focul unor clădiri. Era semnul că lumea veche începea să se clatine.
   După câteva zile, liniștea a coborât din nou peste vale. Negustorii au început iarăși să treacă podul, iar oamenii s-au întors la ogoare. Dar povestea acelor zile s-a transmis mai departe, din gură în gură, ca o amintire a vremurilor în care satul Piski a simțit, chiar pe malul Streiului, ecoul uneia dintre cele mai mari răscoale din istoria Transilvaniei.
   Povestea continua.

 

 

   Brudina și Uroi – locuri încărcate de istorie. În jurul orașului Simeria există locuri care, deși par astăzi liniștite și aproape uitate, păstrează în tăcerea lor urmele unor vremuri foarte vechi. Două dintre aceste locuri sunt Brudina și Uroi, spații în care natura, istoria și memoria oamenilor se împletesc într-o poveste aparte.

   De-a lungul timpului, aceste locuri au fost martore ale multor întâmplări: drumuri vechi, așezări dispărute, legende transmise din generație în generație și momente care au rămas în amintirea comunității.

   Pentru cei care cunosc istoria zonei, Brudina și Uroi nu sunt doar puncte pe hartă, ci fragmente ale unei povești mai mari — povestea locurilor din jurul Simeriei și a oamenilor care au trăit aici de-a lungul timpului.

În rândurile care urmează voi încerca să readuc în atenție aceste locuri și să spun, pe scurt, povestea lor.

Zona Uroi – Piski, la confluența Streiului cu Mureșul, este unul dintre cele mai vechi locuri de locuire din această parte a Transilvaniei. 

Cercetările arheologice preventive realizate în anul 2011, înaintea construirii autostrăzii Deva–Orăștie, au scos la iveală urmele unor așezări care acoperă aproape două milenii de istorie: locuințe dacice din perioada La Tène, locuințe romane din secolele II–III, bordeie din epoca migrațiilor și urme de locuire din evul mediu timpuriu.

Această continuitate nu este întâmplătoare. Locul se află în Culoarul Devei, unul dintre principalele drumuri naturale ale Transilvaniei, unde drumurile comerciale se întâlneau lângă malul Mureșului. De-a lungul secolelor, aici au existat vaduri de trecere, iar mai târziu bacul care lega Piski de satul Uroi.

Sub pașii noștri, milenii de istorie.

Privind astăzi câmpul liniștit dintre Simeria și Uroi, este greu să ne imaginăm cât de veche este viața acestui loc. Sub iarba pășunilor și sub brazdele ogoarelor se ascund urmele unor oameni care au trăit aici cu multe secole înainte ca numele de Piski sau Simeria să apară în documente.

Cercetările arheologice realizate în anul 2011, înaintea construirii autostrăzii Deva–Orăștie, au arătat că locul numit astăzi „Podul Mureșului” era locuit încă din epoca fierului. În jurul anului 450 înainte de Hristos, în perioada cunoscută de istorici sub numele de La Tène, dacii ridicaseră aici o așezare. Alegerea locului nu era întâmplătoare. Culoarul Mureșului era încă de atunci una dintre marile căi naturale de circulație ale Transilvaniei, iar vadurile râului ofereau puncte strategice pentru trecere și schimburi comerciale.

După cucerirea romană, viața nu s-a stins în această zonă. În secolele al II-lea și al III-lea, aici a existat o așezare romană, semn că drumul care urma cursul Mureșului continua să fie folosit. Chiar și după retragerea administrației romane, locul nu a fost părăsit. Arheologii au descoperit bordeie datate între secolele IV și VIII, din perioada migrațiilor, ceea ce arată că oamenii au continuat să trăiască aici, adaptându-se vremurilor tulburi. În acele veacuri nesigure, valea largă a râului și apropierea dealurilor ofereau atât hrană, cât și refugiu.

Urmele de locuire continuă și în evul mediu timpuriu, până în jurul secolelor VIII–XIII.

Astfel, același loc pe care astăzi îl traversăm cu mașina sau îl vedem de pe podul rutier a fost, vreme de aproape două milenii, un spațiu de viață și de trecere pentru generații întregi.

Mureșul și schimbarea peisajului.

Peisajul pe care îl vedem astăzi nu este același cu cel din trecut. Hărțile istorice, începând cu cele ale Imperiului Habsburgic din secolul al XVIII-lea, arată că Mureșul avea atunci o albie mai largă și un curs mai sălbatic. Râul se revărsa adesea peste luncă, iar malurile erau mai puțin stabile decât astăzi. În acea vreme, traversarea apei nu era deloc ușoară. Tocmai de aceea, trecerea de la Uroi era atât de importantă. Brudina — bacul de lemn prins de cablu — nu era doar un mijloc de transport, ci o adevărată necesitate pentru oamenii locului. Fără ea, legătura dintre cele două maluri ale Mureșului ar fi fost mult mai dificilă.

Hărțile militare habsburgice arată și existența unei intersecții de drumuri lângă malul râului. Un drum cobora spre Simeria Veche, iar celălalt urma traseul actualei străzi Biscaria, continuând spre Deva. Astfel, locul nu era doar o simplă trecere peste apă, ci un punct în care drumurile se întâlneau și se despărțeau, ducând călătorii spre diferite colțuri ale Transilvaniei.

De-a lungul secolelor, oamenii au schimbat treptat peisajul. Albia râului a fost regularizată, terenurile au fost transformate în pășuni sau ogoare, iar în timpurile recente autostrada A1 a adăugat o nouă linie de circulație peste acest vechi culoar natural.

Dar, chiar dacă drumurile s-au schimbat și râul a fost îmblânzit, locul a rămas același: un punct de trecere peste Mureș, folosit de oameni de mii de ani.

Legătura cu brudina și hanul de la Piski

În acest context istoric mai larg trebuie înțeleasă și trecerea cu brudina dintre Piski și Uroi. Fotografia de la începutul secolului XX, care arată bacul transportând căruțe peste Mureș, nu reprezintă un simplu episod local. Ea este doar ultima etapă a unei istorii mult mai vechi. Aici, în acest loc, oamenii au trecut apa încă din vremea dacilor, apoi în epoca romană, în timpul migrațiilor și în evul mediu.

Drumul care urma cursul Mureșului a rămas mereu o arteră de circulație, iar hanurile și punctele de popas au apărut firesc lângă aceste treceri. Astfel, când căruțele urcau pe platforma brudinei și traversau încet râul spre Uroi, ele urmau, fără să știe, un drum vechi de peste două mii de ani.

Mormântul uitat de la Podul Mureșului.

Cercetările arheologice făcute înainte de construirea autostrăzii au scos la lumină nu doar urmele locuințelor vechi, ci și un detaliu care dă locului o dimensiune profund umană.

Printre gropile de locuire și urmele așezărilor succesive, arheologii au descoperit și un mormânt medieval de inhumație. Nu știm cine a fost acel om. Numele lui s-a pierdut demult, odată cu veacurile. Nu știm dacă era țăran, călător sau paznic al trecerii peste râu. Dar știm că a trăit aici, pe malurile Mureșului, într-o vreme în care drumurile erau doar poteci de pământ, iar râul se trecea la vad sau cu pluta. 

      Acel mormânt este o tăcută mărturie că viața nu s-a oprit niciodată în acest loc. Generații de oameni au venit și au plecat, au construit case, au deschis drumuri, au trecut apa cu bacul și au privit aceleași dealuri care străjuiesc valea și astăzi.

Într-un fel, acel locuitor anonim al acestor maluri a vegheat, peste secole, transformarea drumului de pământ în drumul comercial al Mureșului, apoi în linia de cale ferată care avea să dea naștere orașului modern Simeria. Astfel, sub pașii noștri de astăzi nu se află doar pământul unei lunci liniștite, ci straturi de viață adunate de-a lungul mileniilor.

Documentele medievale ne oferă primele urme scrise despre existența acestui loc. Ele reprezintă punctul de plecare al unei istorii care avea să se dezvolte de-a lungul secolelor.

   În capitolele următoare vom vedea cum această așezare a evoluat treptat și cum au apărut elementele care au dus, în timp, la formarea orașului Simeria.

   Imaginile prezentate în cadrul proiectului includ fotografii istorice restaurate și reconstituiri vizuale realizate pe baza documentelor și informațiilor istorice despre orașul Simeria.

Drept de autor Rot Mircea Cristian © Telesim Media