Povestea Orasului meu Simeria. Capitolul 1 – Începuturile Simeriei

Continuăm proiectul „Povestea orașului meu – Simeria” cu primul capitol dedicat începuturilor acestui loc.

   În această parte sunt prezentate originile istorice ale zonei în care s-a format orașul Simeria – un loc aflat la întâlnirea unor drumuri vechi, în apropierea Mureșului și a Streiului, unde urmele locuirii se întind de-a lungul multor secole.

   Textul este însoțit de fotografii istorice restaurate și imagini de reconstituire, realizate pentru a reda cât mai clar atmosfera și evoluția locului în timp.

   Prin aceste materiale încercăm să înțelegem cum a început povestea acestui oraș și ce urme au lăsat generațiile care au trăit aici înaintea noastră.

   Vă invit să descoperiți Capitolul I – Începuturile Simeriei și să urmăriți în continuare această călătorie prin istoria orașului.

Capitolul 1. –  Începuturile Simeriei

   1.1. – Introducerea istorică a locului

 

Înainte ca numele de Simeria să apară în documente, înainte de gară și înainte de colonia feroviară, aceste locuri erau deja locuite de mii de ani.

Valea Mureșului și confluența cu râul Strei au reprezentat încă din preistorie un spațiu natural favorabil locuirii umane. Apa, terenurile fertile și poziția de trecere între Munții Apuseni și Munții Retezat au făcut ca această zonă să fie un loc de întâlnire al populațiilor încă din preistorie.

Aici se intersectau drumuri naturale care legau munții de câmpie și estul Transilvaniei de zona Banatului și a Crișanei.

Aceste drumuri nu erau încă amenajate sau marcate pe hărți, dar erau cunoscute de comunitățile umane care se deplasau după vânat, apă sau pământ fertil.

De-a lungul mileniilor, generații de oameni au trecut prin această vale, au construit așezări temporare sau permanente și au lăsat urme în pământul pe care astăzi se află orașul Simeria.

Istoria locului începe astfel cu mult înainte de apariția satului medieval Piski sau a coloniei feroviare din secolul al XIX-lea.

Preistoria locului. Cu mult înainte ca numele de Simeria să apară în documente, cu mult înainte ca gara să transforme acest loc într-un nod feroviar important, valea Mureșului era deja locuită de oameni.

Confluența dintre Mureș și Strei a reprezentat din cele mai vechi timpuri un spațiu natural favorabil vieții.

Apa, terenurile fertile și poziția geografică între Munții Apuseni și Munții Retezat au făcut ca această zonă să fie locuită încă din epoca preistorică.

 

 

Arheologii au descoperit în regiune urme de activitate umană datate din paleolitic, constând în unelte de piatră cioplită; fragmentele ceramice aparțin unor perioade mai târzii. Aceste descoperiri arată că oamenii preistorici au folosit această zonă pentru vânătoare și adăpost cu zeci de mii de ani în urmă. 

Terasele râurilor ofereau locuri relativ sigure pentru așezări temporare. De aici oamenii puteau urmări mișcarea animalelor, puteau pescui și aveau acces la apă și resurse naturale. În epoca neolitică și apoi în epoca bronzului, comunitățile devin mai stabile. În Transilvania apare cultura Coțofeni, care a lăsat urme și în această regiune.

Oamenii cultivau pământul, creșteau animale și realizau ceramică decorată. 

În prima epocă a fierului, apar comunități aparținând culturii Hallstatt. În apropierea Măgurii Uroiului a fost descoperit un cimitir hallstattian, semn al existenței unor comunități organizate în această zonă și a unor ritualuri funerare complexe. Aceste descoperiri arată că zona Simeriei nu a fost niciodată un loc pustiu.

Din cele mai vechi timpuri, oamenii au ales să trăiască aici, atrași de bogăția naturală a locului.

Măgura Uroiului Un element geografic dominant al zonei este Măgura Uroiului, o formațiune vulcanică spectaculoasă situată în apropierea orașului Simeria.

Măgura Uroiului este o formațiune vulcanică formată în perioada neogenă, alcătuit în principal din andezite cuarțifere și brecii vulcanice.

Acest deal domină întreaga luncă a Mureșului și a reprezentat de-a lungul timpului un punct natural de observație.

Datorită poziției sale, Măgura a fost folosită de comunitățile umane pentru supravegherea zonei și pentru apărare.

În jurul Măgurii au fost descoperite urme de locuire din epoca bronzului și din prima epocă a fierului.

Descoperirile arheologice indică existența unor așezări și a unor necropole din acea perioadă.

 

           În perioada romană, andezitul extras din zona Măgurii Uroiului a fost folosit ca material de construcție. Astfel, acest deal nu este doar un monument geologic, ci și un martor al istoriei milenare a locului.

Epoca dacică În perioada dacică, regiunea Simeriei făcea parte din spațiul controlat de regatul dac din Munții Orăștiei. La aproximativ 40–50 de kilometri se afla capitala regatului dac – Sarmizegetusa Regia. Valea Mureșului era un culoar natural de circulație între cetățile dacice și zonele de câmpie.

Teritoriile din jurul actualei Simerii erau folosite pentru agricultură, păstorit și exploatarea resurselor naturale.

Descoperirile arheologice indică existența unor așezări dacice în zona Măgurii Uroiului și în terasele râurilor din apropiere. Poziția geografică a locului făcea ca această regiune să fie un punct de trecere important între zonele montane și câmpia transilvăneană. Epoca romană și drumurile din Valea Mureșului.

După cucerirea Daciei de către romani în anul 106 d.Hr., regiunea în care se află astăzi Simeria a devenit parte a provinciei romane Dacia. Un rol esențial în organizarea militară și economică a zonei l-a avut castul roman de la Micia, situat în apropierea actualei localități Mintia, la câțiva kilometri de Simeria.

Micia era unul dintre cele mai importante centre militare din provincia romană și controla drumul roman care urma Valea Mureșului. Acest drum lega Apulum (actuala Alba Iulia) de zonele vestice ale provinciei și era folosit pentru transportul trupelor, al mărfurilor și al administrației romane.

Drumurile romane erau construite cu o tehnică remarcabilă pentru acea vreme. Ele erau formate din mai multe straturi de piatră și pietriș, compactate pentru a rezista traficului militar și comercial. De-a lungul acestor drumuri erau amplasate borne miliare, coloane de piatră care indicau distanțele până la principalele orașe ale provinciei și numele împăratului sub care fusese construit sau reparat drumul.

În apropierea Simeriei, romanii au exploatat și resursele naturale ale zonei. Andezitul de la Măgura Uroiului era folosit pentru construcții și pentru ridicarea unor edificii din așezările romane din apropiere, precum Micia sau Ulpia Traiana Sarmizegetusa.

Piatra era extrasă prin tehnici cunoscute în epoca romană, folosind pene de lemn, fisuri naturale și lovirea controlată a rocii și era transportată fie pe drumurile romane, fie pe râul Mureș.

Astfel, cu mult înainte de apariția căii ferate, această regiune era deja traversată de drumuri importante care legau centrele militare și economice ale provinciei romane. 

         

     O amintire din copilărie: piatra descoperită în drum.

Când eram copil, am avut o experiență care mi-a rămas în memorie și care mi-a făcut pentru prima dată legătura între orașul în care trăiam și istoria veche a acestor locuri.

Prin anii 1967–1970, pe strada copilăriei mele – strada 1 Decembrie – se făceau lucrări la drum.

Pentru noi, copiii din cartier, era o adevărată aventură să urmărim utilajele și muncitorii care săpau adânc în pământ. În timpul acelor lucrări, muncitorii au scos la suprafață o piatră mare, fasonată.

Oamenii care priveau spuneau că ar fi o piatră romană și că ar indica un drum vechi. Nu știu nici astăzi dacă era cu adevărat o bornă romană sau doar o piatră veche reutilizată din alte construcții.

Dar acel moment mi-a rămas întipărit în minte.

Pentru mine, copil fiind, a fost prima dată când am simțit că sub pământul orașului nostru se ascunde istoria locului. Istoria nu este doar în cărți.

Uneori ea apare chiar sub roțile unui buldozer sau sub asfaltul unei străzi.

 

 

  De ce trebuie să ne amintim?

    Istoria unui loc este busola care ne arată cine suntem atunci când prezentul devine prea zgomotos.

Pentru Simeria, a ne aminti înseamnă a înțelege că sub orașul de astăzi trăiește o moștenire adunată în multe veacuri.

Nu suntem doar un nod de cale ferată.

Suntem urmașii celor care au păzit vadul Streiului încă din vremea romanilor și ai celor care au ridicat rugăciuni în vechile biserici și mănăstiri ale acestor locuri.

Amintirea trecutului ne învață și lecția demnității.

Luptele și răscoalele care au trecut peste aceste meleaguri ne arată că libertatea nu a fost niciodată un dar, ci ceva câștigat cu sacrificii.

Pământul acesta a fost apărat de oameni care nu au acceptat umilința. Istoricul Nicolae Iorga spunea că numele locurilor sunt „arhive vii ale unui popor”.

Când rostim numele Simeria, rostim de fapt o istorie lungă de transformări și continuitate, o memorie care a supraviețuit schimbării imperiilor și trecerii timpului. Istoria ne arată că multe lucruri se schimbă: imperii se ridică și cad, drumurile se transformă, iar trenurile au schimbat odinioară fața locului.

Dar oamenii și râul Strei rămân, iar povestea merge mai departe prin fiecare generație. Fără aceste povești, Simeria ar fi doar un punct pe hartă și câteva linii de cale ferată. Cu ele, devine un loc cu memorie.

De aceea continui să prezint, pas cu pas, capitole din cartea mea despre povestea acestui oraș — pentru ca memoria locului să nu se piardă și pentru ca generațiile care vin să știe de unde începe drumul Simeriei.

Umbrele de pe malul Streiului: De la Legiuni la Piski.

Când ultimele care ale administrației romane s-au pierdut în praful drumului spre sud, în anul 271 d. Hr, peste luncile Mureșului s-a așternut o tăcere grea.

Legiunile plecaseră, garnizoanele se retrăseseră, iar orașele romane, odinioară pline de viață, au început să se stingă încet, transformându-se în ruine sau în mici așezări rurale. Dar pământul nu a rămas pustiu.

În lunca fertilă dintre Mureș și Strei, oamenii au continuat să trăiască. Apele râurilor ofereau pește și apă pentru animale, iar solul bogat dădea roade bune. 

         Țărani și păstori au rămas pe aceste locuri, lucrând pământul așa cum o făcuseră generațiile dinaintea lor.

        Ei nu cunoșteau hărțile imperiale sau granițele imperiilor. Cunoșteau doar ritmul naturii: primăvara aratului, vara cositului, toamna recoltei și iarna poveștilor spuse lângă foc.

Secolele au trecut peste aceste locuri asemenea viiturilor de primăvară.

Peste câmpiile din jurul Streiului au trecut goții, cu armele lor lungi, apoi gepizii, căutând pământuri de așezare.

Mai târziu au venit avarii, călări și neobosiți, iar după ei slavii, care au dat nume noi râurilor și dealurilor.

În cele din urmă au ajuns și maghiarii, care au găsit aici un culoar natural între munți și câmpii.

 Unele dintre aceste popoare au trecut repede, ca furtunile de vară. Altele s-au oprit pentru o vreme. Dar viața comunităților din vale nu a dispărut.

Sub picioarele tuturor acestor neamuri, vechile drumuri romane au continuat să existe, ascunse sub pământ și iarbă. Uneori erau abandonate, alteori erau folosite din nou de negustori sau armate. Râurile și vadurile lor au rămas repere pentru călători. Istoria mergea mai departe, iar oamenii rămâneau.

Pe malurile Streiului, diminețile se ridicau adesea în ceață. În acele ceasuri liniștite, când apa curgea molcom printre rădăcinile sălciilor, viața satelor era simplă și neclintită. Câteva colibe din lemn fumegau ușor, iar câinii lătrau leneș către câmpurile întinse.

În depărtare se auzea uneori tropotul unei cete de călăreți sau scrâșnetul roților unei căruțe grele, semn că drumul vechi nu fusese uitat.

Oamenii acestor locuri învățaseră să trăiască între liniște și teamă.

Uneori veneau vremuri bune, când ogoarele rodeau bogat și turmele se înmulțeau. 

Alteori apăreau zvonuri despre armate sau despre neamuri străine care coborau dinspre munți. Dar de fiecare dată, după ce furtuna trecea, oamenii reveneau la plug și la coasă, ca și cum pământul însuși le-ar fi cerut să nu plece.

Bătrânii spuneau că sub iarbă și sub brazdele ogoarelor se ascund pietrele vechilor drumuri romane.

Câteodată, după o ploaie puternică sau după o alunecare de pământ, câte o bucată de piatră tăiată ieșea la lumină. Copiii o priveau mirați, iar cei bătrâni spuneau că acolo trecuseră cândva legiunile împăratului.

Poate că nimeni nu mai știa exact unde duceau acele drumuri.

 Dar oamenii știau un lucru: locul acesta fusese mereu locuit, mereu traversat, mereu parte din istoria care curgea, asemenea râului, fără oprire. Astfel, între ape, câmpuri și drumuri vechi, s-a păstrat o așezare modestă care avea să primească mai târziu numele de Piski.

Aceste începuturi arată că locul pe care s-a format orașul Simeria nu a fost întâmplător. Poziția geografică și drumurile care se întâlneau aici au făcut ca această zonă să devină, treptat, un punct important pe harta Transilvaniei.

Imaginile din acest proiect includ fotografii istorice restaurate și reconstituiri vizuale realizate pe baza documentelor și informațiilor istorice despre orașul Simeria.

Drept de autor Rot Mircea Cristian © Telesim Media